Începutul furtunos al celei de-a doua decade a mileniului III confirmã așteptãrile multora legate de schimbãri majore iminente în peisajul geopoliticului la nivel global. Ecourile asurzitoare ale crizei din 2008, din cenușa cãreia au renãscut mișcãrile de extremã dreapta, împreunate cu croșeul de stânga aplicat la ficatul economiilor mondiale din partea Covid-19, au realizat joncțiunea secolului într-un atac nearmat fãrã precedent la ordinea europeanã și mondialã. Fãrã doar și poate fiecare populație a fiecãrui meridian va resimți din plin șocul acestor schimbãri bruște, însã nicãieri magnitudinea evenimentelor ce vor urma nu vor fi de mai mare însemnãtate ca pe Bãtrânul Continent, în Peninsula Italicã.

Încercarea Italiei în momentul de fațã nu este legatã doar de propriul destin, ci de al întregii Europe. Dacã în trecut cetatea eternã și-a asumat ‘povara’ purtãrii coroanei imperiale în misiunea istoricã de a civiliza barbarii Bãtrânului Continent, astãzi coroana pe care o poartã italienii este de o cu totul altã naturã; o țesãturã macabrã și morbidã care o plaseazã în topul ratei de mortalitate cauzate de criminalul în serie pe nume Covid-19. Pe fondul acestei crizei, ca de fiecare datã animalele de pradã nu se lasã așteptate. Sub auspiciile acvilei italiene greu încercate, cu un ultim efort, aceasta reușește sã-și desfacã aripile pentru a deschide încã o datã porțile Colosseumului în ceea ce se promite a fi un spectacol geopolitic fãrã egal. În ritmul tobelor în arenã își fac apariția Vulturul Atlantic, Ursul din Stepã și Dragonul de la Rãsãrit.

Conceptul de interes definit în termeni de putere este indicatorul principal atunci când trecem relațiile internaționale prin lupa realismului politic.  Astfel cã, a vedea dincolo de mãștile ideologice și a identifica forțele politice și fenomele reale, așa cum indica Hans J. Morgenthau,  reprezintã una dintre cele mai dificile sarcini pentru analistul care încearcã sã gãseascã o cale prin labirintul geopoliticii și a relațiilor internaționale. Ajutoarele umanitare pe care Italia le-a primit in ordine cronologicã din partea Chinei, Rusiei și Statelor Unite trebuie așadar atent scormonite pentru identificarea intereselor care stau la baza acestor acțiuni. În ciuda aparențelor, în arena globalã, chiar și un act aparent însuflețit de valori umaniste, nu trece neobservat de cãtre radarul realismului politic.

Miza pe care se joacã cartea Italiei este enormã, pentru cã în cazul unui scenariu sumbru atât pentru Italia și prin extensio pentru Europa, în care criza provocatã de virusul chinez se adâncește, este foarte posibil sã atragã în prãpastia sa nu doar bãncile, sistemul medical și întreaga economie italianã (ultima fiind oricum deja înfundatã în datorii de peste 1.3 trilioane$), ci însuși sistemul politic italian puternic fragmentat. Cu certitudine, Uniunea Europeana nu va supraviețui unui upercut venit din vârful cizmei în forma unui Italexit, dupã directa de stânga suferitã dinspre Canalul Mânecii în forma Brexitului. Testul suprem al coeziunii UE se desfãșoarã acum. Între pânza birocraticã a uniunii care nu reușește altceva decât sã paralizeze orice inițiativã concertatã pentru combaterea crizei și salvgardarea Italiei, și tridentul care conduce astãzi lumea format din SUA, China și Rusia, Italia va alege soluția care sã-i protejeze interesele nu doar pe termen scurt. Strategiile celor mari în raport cu Italia sunt bine conturate; remarcãm în mod deosebit cum fiecare dimensiune a puterii (politice, militare și economice) este reprezentatã de cãtre fiecare stat în parte.  

Chinezii pãșesc în arena cu puterea banului, folosing din plin arma geoeconomicã numitã BRI/OBOR, mega-proiectul Dragonului de la Rãsãrit menit sã reclãdeascã Drumul Mãtãsii, prin interconectarea economiilor din sud-estul Chinei de cele ale Europei Occidentale, pe cale terestrã și maritimã. Strategia Chinei în efortul istoric de a deveni prima economie a lumii, este centratã în jurul achiziționãrii de active logistice și comerciale, îndeosebi porturi de apã adâncã și cãi ferate în națiuni greu încercate din punct de vedere economic. În 2016 compania naționalã chinezã COSCO a achiziționat pachetul majoritar de acțiuni al portului atenian Piraeus, un act ce în interpretarea italianã avea sã amenințe profitabilitatea porturilor        Gioia Tauro, Veneția și Trieste. Drept urmare, în 2019 guvernul italian a semnat acordul de aderare la BRI/OBOR, într-o încercare de a nu pierde trenul și a fi lasat pe dinafarã. Criticile din partea statelor europene și a vecinilor Italiei nu s-au lãsat așteptate, însã presiunea economicã de pe umerii Italiei a fãcut diferența în materia de poziționare fațã de China. Transporturile cu materiale sanitare destinate Italiei se încadreazã așadar în logica unui efort concertat de a consolida poziția Dragonului în peninsulã.

Pe de altã parte, Rusia, neavând la dispoziție forța de capital și de creditare a Chinei, a optat pentru clasica infiltrare și dezbinare din interior pe filierã politicã. Nu este nici un secret cã Ursul din Stepã a perfecționat aceastã metodã pentru a compensa penuria de ordin economic. Pe fondul istoric din secolul precedent în care Partidul Comunist Italian era cel mai puternic de la vest de Cortina de Fier, Rusia a reușit sã creeze o breșã în coeziunea Uniunii Europene țintind unul dintre stâlpii sãi de susținere. Formațiuni politice eurosceptice de ordinul Lega Nord și Movimento 5 Stele se afla de ani buni în portofoliul de clienți ai Kremlinului, iar prezența acestora se consolideazã cu timpul în Parlamentul Italian. Spre deosebire de China însã, conștiința naționalã a Rusiei este mult mai centratã  pe Europa, în special datoritã conflagrațiilor din secolul trecut și nu numai. Rusia este foarte sensibilã la orice mișcãri de ordin militar ce se petrec pe Bãtrânul Continent, iar asigurarea unui cap de pod politic în Peninsula Italicã îi conferã nu doar pârghii de destabilizare a proiectului european, ci și proximitate fațã de unul dintre cele mai importante active ale Statelor Unite în Europa: Flota a-VI-a, cu sediul central în portul din Napoli. Cu toate cã Rusia nu dispune de resurse financiare strategice pentru a-și avansa interesele la nivel global, pare totuși cã și-a însușit cu mãiestrie principiul economiei de resurse, țindind mai multe obiective cu același instrument.

Prezența Americii în Italia dateazã de la mijlocul secolului trecut. Dupã încheierea celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, SUA a început sã-și consolideze activele militare la nivel global, rãspândind baze militare și flote în toate colțurile globului. Italia, în calitate de beligerant al Aliaților pe durata marii conflagrații mondiale împreunã cu Germania, a beneficiat de atenție specialã, aceasta devenind gazda puternicei Flote a-VI-a a SUA, a cãrei razã de acoperire includea Nordul Africii și Atlanticul de Nord. Vizând îndeosebi menținerea balanței de putere post bellum în Europa, relația bilateralã dintre Italia și SUA s-a bazat mereu pe cooperare economicã, militarã și științificã. Odatã cu criza din 2008 și scãderea semnificativã a economiei italiene, cuplate cu turbulențele domestice de ordin politic, atenția de care Italia beneficia din partea Americii s-a redus considerabil. În aceeași ordine de idei, în epoca Trump fundamentele concepției transatlantice sunt de asemenea pe cale sã se schimbe, ceea ce determinã pilonii Europei sã-și regândeascã poziționarea strategicã în raport cu imperativele naționale.

Trecând în revistã principalele pârghii de putere ale tridentului se naște totuși o întrebare fireascã și anume unde este Uniunea Europeanã în toatã aceastã ecuație? Între acordul bilateral eficient și structura multinaționalã democraticã, UE va trebui sã-și înșușeascã lecția cã dezbaterea, chiar dacã aceasta este una dintre axiomele democrației moderne și nu reprezintã un scop în sine. Lumea se mișcã prin prisma rezultatelor iar soluțiile pe timp de crizã nu-și permit luxul numit timp. Uniunea Europeanã are acum sarcina dificilã de a se reinventa. Pentru a realiza acest deziderat este sã arunce o privire spre trecut pentru a învãța din acesta, iar concomitent sã priveascã cãtre viitor, pentru a-și defini obiectivele mãsurabile cu mare precizie. Pânã atunci însã prezentul ei atârnã în balanța competiției pentru putere și influențã a mai marilor 3. Din Parlament pânã la porturi și baze militare, Italia este astãzi arena unde se joacã o bunã parte din viitorul european, unde arbitrul s-ar putea sã fie însuși Vezuviul, care devine astfel cazanul în care fierb marile interese geopolitice ale secolului XXI. Uniunea Europeanã va trebui sã fie foarte atentã, fiindcã o nouã erupție a bãtrânului munte, metaforic vorbiind, va schimba fundamental plãcile tectonice geopolitice, în care rolul acesteia s-ar putea chiar sã nici nu mai existe.