Acum 4 ani, în ciclul electoral parlamentar, aproximativ 40% din cetățenii români cu drept de vot s-au prezentat la urne pentru a alege noul Legislativ. Ţinând cont de importanța acestor alegeri în comparație cu alegerile prezidențiale, unde în 2015 s-au prezentat 60% dintre cetățenii cu drept de vot, putem concluziona că majoritatea dintre noi, românii, nu ştim de fapt cu ce se mănâncă puterea politică din țara noastră, iar prin urmare aşteptările pentru un viitor oleacă mai bun se deşartă într-un ocean de deziluzii. În orice demers care îşi propune găsirea unei soluții, primul pas stă întotdeauna în identificarea problemei.

De jure, România este o republică semi-prezidențială, însemnând că administrația statului este împărțită între prim-ministrul numit de către Parlament şi preşedintele ales de către popor. În accepțiunea idealistă de separare a puterilor în stat a lui Montesquieu, executivul, legislativul şi judiciarul capătă valențe independente ceea ce conferă poporului în cauză o garanție sporită în fața riscului pornirilor opresive şi dictatoriale din însuşi sânul politicului. Hăituită de un trecut dictatorial şi frământată de perspectiva unui viitor incert, România post revoluționară a adoptat cu bună credință acest concept de ştiință politică şi administrativă. Dacă în teorie lucrurile trebuiau să evolueze în direcția acțiunii bazate pe dezbatere şi mediere, în practică, ca de cele mai multe ori, idealurile şi interesele naționale au fost retrase pe banca de rezerve.

De facto, Parlamentul este cea mai puternică instituție din stat, unde rolul preşedintelui este redus la cel al unui bibelou pus pe un televizor alb negru, menit să medieze între cutiile de rezonanță a culorilor politice, un atribut pe cât de nobil pe atât de vag şi lipsit de orice substanță şi putere. Cu toate acestea, omul providențial din imaginarul colectiv al poporului român se lasă încă aşteptat, dovada cea mai clară în sprijinul acestei teorii fiind prezența superioară la alegerile prezidențiale în comparație cu alegerile parlamentare din ultimul deceniu. Dacă acesta va poposi vreodată într-o peşteră din Apuseni, pe coclaurile din Moldova, sau zărit în zare de pe brazdele tăciunii ale Bărăganului, rămâne, încă, o întrebare. Cert este că în momentul de față, cel puțin pentru început, trebuie să conştientizăm unde şade, cu adevărat, puterea politică în România, astfel ca aşteptările noastre ca cetățeni să fie calibrate cu atribuțiile aleşilor în funcție.

Bunele practici administrative într-o republică semi-prezidențială se aseamănă foarte mult cu universul geometric al axelor X şi Y. Axa X, linia care se întinde pe orizontală, reprezintă unitatea şi dreptul la exprimare liberă, unde fiecare membru din compoziție contribuie şi participă cu o opinie, părere sau remarcă, iar prin dezbatare se crează un consens bazat pe principii democratice. Ulterior, Axa Y, reprezentând ierarhia, pune în practică deciziile care s-au stabilit în urma consensului axei X. Prin definiție, axa Y este nedemocratică, fiind centrată pe execuție şi implementare, un tărâm unde nu mai este loc de păreri şi idei. Orice stat eficient are la bază aceste considerente de ordin general. În România semi-prezidențială, în schimb, lucrurile stau exact invers. Dezbaterea are loc pe verticală: doar şeful şi baronul au dreptate, aceştia luând deciziile finale cu privire la ce urmează să se întâmple. Din nefericire, şi implementarea are loc unde nu trebuie, şi anume pe orizontală, unde fiecare trage în altă direcție, de cele mai multe ori total opusă.

Legislativul este puternic, fiindcă face legea, la propriu. Preşedintele este lipsit de putere, fiindcă cei care au făcut legea l-au lăsat fără putere. Primul pas în găsirea unei soluții stă întotdeauna în identificarea problemei, iar atunci când câmpul de luptă este politica, arma principală este votul. #03.11.2020